ANDREI GHEORGHE: „ÎMI PLAC CĂRȚILE MAI MULT DECÂT OAMENII”

0
147

Andrei Gheorghe este exact așa cum vi-l imaginați: nu îi este frică să folosească cuvintele. Bookblog a ajuns la el pentru a-l întreba despre decizia lui de a deveni ambasador de brand pentru editura All. Iar interviul s-a dovedit a fi și el conform așteptărilor: plin de replici savuroase și declarații îndrăznețe.

Și mai este ceva în spatele atitudinii de frondă: idealismul și optimismul. Vă invităm să descoperiți relația lui Andrei Gheorghe cu cărțile.

Andreea Chebac: De ce ai ales să fii ambasador de brand pentru Editura All?
Andrei Gheorghe: Dacă eu te-aș plăti pe tine ca să citești, să întâlnești autori interesanți, să stai de vorbă cu ei, n-ai fi încântată? E un dream job. Cum pot să refuz?

AC: Este prima ofertă de acest gen pe care o primești?
AG: Este prima și singura ofertă de la o editură pe care am primit-o. Propuneri de ambasador de brand am mai avut (cașcaval, chestii din astea…) și nu mi-au convenit. De data asta a fost ceva ce chiar îmi plăcea.

AC: Într-un interviu mai vechi ai declarat că „orice gest al individului care lucrează în businessul nostru e viciat de gândire comercială”. Așa este și decizia ta de a fi ambasador de brand pentru All?
AG: Dar întotdeauna calculăm și întotdeauna luăm decizii raționale. Sigur că e comercial, pentru că este un contract – ești remunerat pentru ceea ce faci și tu remunerezi. Partea emoțională sunt cărțile. Mă gândeam că uneori îmi plac câinii mai mult ca oamenii, alteori îmi plac mașinile mai mult ca oamenii, alteori îmi plac cărțile mai mult decât oamenii. Și e nedrept. Cu cărțile e mai mult afect pentru că mie îmi place mult să citesc … asta sună gol parcă.

AC: Poți să-ți aduci aminte un moment de lectură care a fost cu adevărat un moment de cotitură pentru tine?
AG: Sunt sute. Îți spun unul amuzant: am făcut vărsat de vânt la o vârstă adultă și stăteam în casă în starea aia de amețeală, căldură și aveam Louis de Bernieres, Mandolina Căpitanului Corelli. Pe la mijlocul cărții începe o scenă emoționantă, atac, bombe, extrem de bine scrisă, și m-am trezit aproape acolo. Atât de intens a fost, atât de clar. Vorbim de un delir al minții și al simțurilor – o parte a minții mele știa că nu e adevărat, dar îi plăcea să se suspende. Și simțeam bucuria aia extraordinară când citești ca-n adolescență: cu nerăbdarea paginii următoare, cu o foame lipsită de orice instrument critic, cu o nevoie de a mânca repede, mult, iute, până la sfârșit. Știi faza când umbli în picioare și citești?

AC: Am văzut că ai în bibliotecă Orbitor de Mircea Cărtărescu; cum ți s-a părut romanul?
AG: Nu mi-a plăcut. Sunt unele cărți pe care le citești cu greu și le mârâi citindu-le. Mircea Cărtărescu este un scriitor din Drumul Taberei, și nu este o observație negativă. Poate-s cosmopolit. Poate pentru că Drumul Taberei e lângă mine și tot umblu pe acolo și nu mi se pare nimic mistic, magic, misterios. Eu scriu mai bine decât Cărtărescu.

AC: Tot într-un interviu ai declarat că nu-ți place nici un scriitor român. Mai e valabil?
AG: În general da, nu-mi place. Românii scriu așa… mediocru. Scriitorii noștri mari într-o literatură puternică ar fi fost un second player.

AC: De ce nu ai încercat să scrii și literatură după ce ai lansat în 2006 un volum cu textele tale din B24 FUN?
AG: De frică, de teamă, de rușine…ce răspunsuri mari și simple. Este cea mai bună proză scurtă din România din ultimii 60 – 70 de ani.

AC: În interviurile de atunci ai spus că pregătești un roman, ce s-a întâmplat cu el?
AG: El există. Dar e prost scris, nu s-a legat cum trebuie. Poate n-am nimic atât de important de spus. Poate nici nu e decât multă zarvă. Cred că mi-e frică. Dar nu de opinia publică. E o rușine a ta. Probabil că eu sunt cititor nu scriitor și de aici și complexul. Oricum se scrie prea mult.

AC: Să-ți vezi numele pe o carte a fost un sentiment deosebit?
AG: O yah! Trebuie să rămâi recunoscător pentru ceea ce ți s-a întâmplat. Am avut premiere pe scenă cu film, am mers pe covorul roșu, am cântat în fața o 100 000 de oameni în concert… Mi-am citit numele pe o carte: ooau, eu! Eu!

AC: Lași cărți neterminate?
AG: Încerc să nu. E foarte rar când las o carte neterminată. Ea poate să rămână neterminată dintr-un motiv parșiv: citesc mai multe cărți în același timp, și una dintre ele poate să dispară în citire. Dar dacă las o carte neterminată măcar fac încercarea de a trece peste ultimele pagini, deși tot neterminată e…

AC: La ce te-a ajutat pe tine lectura în mod special?
AG: Să-ți spun mai bine un proiect care într-un fel răspunde la întrebarea ta. Un tânăr cercetător reușește să pună pe picioare un program extrem de interesant: se iau 47 de criminali înrăiți, li se dau cărți și se face un club de lectură. În fiecare săptămână citesc și povestesc ce au citit. Programul merge pe mult timp și ,în plus, fiecare pagină citită însemna zile în minus la condamnare. După suficient de mult timp au început să se certe între ei dacă Cosette avea sau nu dreptate, ceea ce e normal. Le declanșează empatia: îți pare rău de Cosette, n-ai cum să nu-ți pară rău. Și oamenii devin mai buni, psihopatul e psihopat și sociopatul e sociopat tocmai pentru că nu cunosc empatia. Pe mine lectura m-a făcut mai puternic pentru că știi, cunoști.

AC: Care dintre proiectele în care ai fost implicat ți-a plăcut cel mai mult?
AG: Toate mi-au plăcut foarte mult, toate sunt unice și irepetabile și de aia le și fac pe toate. Eu am o viață foarte norocoasă. Am avut tot timpul uriașul noroc ca visul să mi se transforme în realitate într-o formă extrem de subtilă. De exemplu mă întrebau de ce ai acceptat proiectul acela cu Panama. De ce nu? Și fac un salt în urmă când visam și eu să debarc pe o insulă… Ce poți să pierzi? Deziluzia împlinirii? Dar de ce nu bucuria a ceea ce se petrece?